Instituirea stării de urgență este justificată, aparent, de necesitatea unui „răspuns rapid și eficient”.
Însă, în lipsa unor măsuri concrete sau a unui plan public, bine articulat, această decizie arată, mai degrabă, ca o încercare de a folosi mecanismele anticriză, pentru a evita răspunderea. Nu e prima dată, când CSE devine instrumentul preferat al Guvernului pentru ocolirea dezbaterilor parlamentare și a controlului public.
De ce este nevoie de o stare de urgență, pentru a rezolva o problemă pe care tot Guvernul a creat-o prin lipsa de planificare și prin incapacitatea de a negocia contracte energetice sustenabile? Răspunsul e simplu: Starea de urgență oferă o flexibilitate discreționară. Și, evident, acoperă perfect lipsa de soluții reale.
Ce ne așteaptă după 1 ianuarie?
Până la discursurile despre starea de urgență, Guvernul este obligat să răspundă cetǎțenilor la următoarele întrebări esențiale:
• Care va fi prețul energiei electrice după 1 ianuarie?
• Ce acorduri există și cu ce furnizori?
• Cum vor fi protejați consumatorii, în special cei vulnerabili, de creșterea prețurilor?
Până acum, răspunsurile lipsesc, în timp ce retorica generală despre „monitorizare”, „pregătire” și “reziliență” continuă să se repete fără să ofere vreo certitudine.
Vlad Filat, președintele PLDM